România la 4L Trophy ziua 2

Ziua II – 10.febr.2014

După 8 ore de somn am reușit să ne trezim. Am avut parte de un desert cu CIOCOLATĂ (lucru foarte important pentru mine) făcut de gazda noastră. I-am anunțat că o să plecăm mâine dimineață așa că deseară ne așteaptă un “pot a feu”. Traducerea via google ne informează că pot a feu = foc de tabără, așa că întreb nerăbdător:

– La ce oră să venim, la 6 e târziu ? întreb eu.

Monique gazda noastră râde:

– Asta e oră ?! Pe la opt sau nouă ! Șase ? E mult, mult prea devreme!

Conchidem prin a le ura “bonne journée” tuturor din casă și plecăm către mica stație de tren care (sperăm) ne va duce în Paris.

Trebuie menționat că azi nu avem bilete (nu se pot cumpăra din stația de unde o să luăm trenul). Poate o să ne cumpărăm în Paris sau poate o să ne prindă controloru’ până acolo. Încă nu am văzut unul.

În tren am început să notez ceea ce citiți voi (chiar, citește cineva ?) acum. Dar am fost întrerupt de o mamaie simpatică, într-o engleză destul de bună:

“ Nu mai prindem legătura cu Paris, noi plătim degeaba ?” [puțin eronat: noi nu am plătit – încă]

Ne-am uitat la ea. I-am zâmbit. Ne-a zâmbit. A plecat. Ajunsă la următorul pasager a repetat aceeași frază, dar în franceză. E bine să înțelegi ce vorbesc cei din jurul tău, indiferent de limba în care o fac, nu-i așa Mihai ?

Între timp ne-a sunat Alexandra, o prietenă care ne așteaptă în Paris. Ușor rr-ită și cu un accent franțuzesc de ți-e mai mare dragu’ s-o asculți:

– Ne vedem la Tr(rrr)ocadér(rrr)o, nu ?

Normal, într-acolo mergem chiar acum. Pentru moment liniște și pace!

Am ajuns în Paris: Gare de Lyon. Discutăm în română despre cum să ajungem la Trocadéro.

Un tip îmbrăcat într-o pereche de blugi rupți, o geacă de blugi și o căciulă maro cu o bandă galbenă se apropie de noi:

– Ce faceți fraților ?!

[Vorbește română, arată ca și când a plecat la săpat dar are o aroganță specifică francezilor și un tupe de București așa că îi răspund]

– Căutăm să ajungem la Trocadéro.

– De unde sunteți mă băieți ?

– Din București și Drobeta, tu ?

– Eu sunt din Timișoara…

Curiozitatea mă omoară așa că nu îl las să își termine ideea și reiau:

– Și, ce faci aici ?

– Am venit la furat.

“Am venit la furat” ? O spune fără pic de reținere, ca și când ne știm de-o viață, ca și când e ceva normal așa că îi răspund la fel de indiferent:

– Și ? Cum e ? Merge treaba ?

– Nu știu, doar ce am ajuns, acum merg la treabă.

– A… în regulă, păi, baftă!

– Și voi, ce faceți aici, la muncă ? ( a spus-o puțin dezamăgit… probabil e deja blasfemie să folosești cuvântul muncă)

– La un raliu, încercăm să ajungem în Maroc, cu o mașină…

Nu mă lasă să-mi termin ideea:

– Și, cât vă plătesc ?

– Nu ne plătesc este vorba despre…

Se uită la noi și dă să plece. E clar, subiectul nostru nu prezintă interes pentru el așa că sunt nevoit să concluzionez:

– Te salutăm, success!

Ne salută și el. Ne strângem mâinile ca niște prieteni vechi și plecăm; dar nu înainte de a ne explica pe îndelete, fără vreo hartă, cum să ajungem la destinație.

[Oare de cât timp își face ‘meseria’ în Paris ?]

E deja seară. Ne îndreptăm înapoi către Vulaines-sur-Seine. Ce a fost până acum ? Păi, să revenim, nu ?

Am ajuns la Trocadéro. Nu ieșim bine din metrou că Alexandra ne așteaptă acolo, zâmbitoare ca de fiecare dată.

“Formalitățile” de rigoare: ne-am pupat, am făcut schimb de „cadouri” : bomboane de ciocolată “cher amie”‘contra’ unui papion ‘made by Zurini’.

Facem poze (încă o dată) cu Turnul Eiffel, cu steagul ROMÂNIEI, cu alte 2 românce, încă o dată cu steagul, încă o dată cu Turnul, un ‘selfie’ și gata.

România și turnul francez

Ce-i de făcut pe mai departe ?

Am mers la sediul ESA Paris [reprezentăm CEFORA Business School, parte a ESA Paris], am stat de vorbă cu studenții de acolo. De reținut este faptul că ESA are un sediu destul de mare. Am făcut 1 -2 poze și am plecat mai departe.

Studentii ESA3 Paris

ESA3 Paris

Parisul e mare, nu ? Așa că încercăm să ajungem la catedrala Notre Dame. Doar că, în drum… am găsit un pod ale cărui margini sunt pline de lacăte . Fiecare cuplu fericit își jură iubire veșnică și ‘leagă’ un lacăt acolo unde mai găsește un loc. (Avem și noi în România așa ceva, pe gardul de la Teatrul Masca).

Uitându-mă la marea de lacăte multicolore mă gândeam:

Vă dați seama dacă pentru fiecare lacăt al cărui iubire nu mai este în termen de valabilitate francezii noștri ar avea o tradiție prin care să elimine câte o pavelă dintr-un pod ?

Cam în cât timp credeți că ar dispărea fiecare pod ? Cât ar dura până când Sena n-a mai avea nici măcar un pod ?

În funcție de experiențele fiecăruia am presupus și noi: “destul de repede” sau “nu cred că apucăm să traversăm podul”. După o așa poveste, am decis că e cazul să bem o bere în cinstea lacătelor pe care le-am pierdut. Așa că o întreb pe Alexandra:

– Cât costă un lacăt ?

– 5 euro

– Cât costă o bere ?

– 5 euro

– Atunci hai să bem bere de vreo 5-6 lacăte.

Să bem 5-6 beri pe Champs-Élysées ? Probabil vă întrebați cum rămâne cu ținta oficială, Notre Dame. Voi ce credeți ?

Am plecat să căutăm un market mic și ieftin (foarte relativ aici), pentru că nu avem buget disponibil pentru un restaurant.

După 5 – 6 minute de căutare, l-am și găsit. Aveau și bere.

Și, unde poți să bei o bere dacă nu pe malul Dâmboviței. Așa că a rebotezat Sena.

În același marketi de unde am luat bax de Corona, descoperim că francezii au cârnații foarte mici. Dacă v-ați gândit deja la ce poate să însemne asta, o să vă dezamăgesc și o să laud Franța:

Bravos!

Revenim la Corona, așa cum a subliniat și Ale: “în 23 de ani de când sunt aici, nu am făcut asta”. O să fiu scurt și o să sune a banc, dar prea multe detalii strică: 3 români, Sena și despre cum să găsești o toaletă în Paris.

E deja 19:27. Fugim către ‘acasă’, ne așteaptă un foc de tabără. ‘till next time: au revoir Alexandra. Ne întoarcem. Poate data viitoare ajungem și la catedrală, sau poate bem mai mult, sau poate cine știe, poate da sau poate nu…

Am ajuns „acasă”.

Așteptam cu nerăbdare focul de tabără. La fel de nerăbdătoare erau și gazdele noastre, așteptându-ne: o masă întinsă în sufragerie, domnul și doamna Lansier, cumnații lor și o domnișoară de-o vârstă cu noi, frumoasă foc.

Trebuie să recunosc, masa foarte frumos aranjată, dar unde este focul nostru de tabără ? Poate din cauza faptului că afară a început să plouă, am gândit.

Le-am împărțit câte un papion celor care nu aveau deja, am făcut câteva poze de grup, și ne-am așezat la masă.

Gazdele noastre: Famila Lansier

Imediat după asta am primit și răspuns la întrebarea care îmi măcina sufletul: de ce nu mai avem foc de tabără ?

Pentru că „pot a feu” este, de fapt, un fel de mâncare. Un fel de ciorbă la care toate vin separat: zeama într-un castron, legumele în altul iar în cel de-al 3-lea carnea de vită.

pot a feu

În concluzie, pot a feu nu este foc de tabără, dar cu toate acestea am avut parte de un foc în șemineu. La final, după un vin rose, am avut parte și de desert: Galette.

Galette.

Galetta este un fel de plăcintă cu o jucărioară mică înăuntru. ‘Plăcinta’ se împarte în tot atâtea bucăți câte persoane sunt la masă. Fiecare mesean alege/primește o bucată. Cel care găsește jucăria, dacă nu cumva o mănâncă din greșeală, este ‘Regele serii’. Toți restul trebuie să se supună.

În seara aceasta, regina a fost Anne Marie, domnișoara frumoasă foc.