Despre autostop și berărie sau Brașov și păcănelele

despre autostop si berarie plus jocuri electronice daniel nica

Azi am plecat către Brașov, din Teliu. Un sat nu foarte departe de Brașov. Eu și trenu’ care urma să mă ducă înapoi în București eram despărțiți de doar 20 și ceva de km.

Așa cum era de așteptat, eu și geanta mea am făcut autostopu’.

Prima mașină, a doua mașină, a treia mașina, etc.

O dacie ruginită, un Bmw X5, un Audi înmatriculat în Ungaria și lista poate continua.

Într-un final, ceva mașină neagră a cărei marcă nu am reținut-o a oprit.

Șoferul îmi spune zâmbitor că merge doar către Hărman. Gâdesc că ar mai rămâne doar vreo 5 km între mine și tren așa că urc în mașină. Îmi fac loc între cele două cârje așezate tacticos pe bancheta din spate.

Pe drum oprim în fața unei sere de flori. Pasagerul din drepta (soția șoferului) coboară și cumpără un ghivechi cu flori roșii ca merele Anei. (“Ana-are-mere” din abecedar – clasa I ?!)

Aflu și povestea cârjelor. Șoferul meu conducea pentru prima dată în ultimele 3 săptămâni, fiind operat la picior. Nu am aflat nici la care picior și nici de ce, dar știu că cei doi se îndreptau către nașii lor.

Am ajuns la destinație fără alte comentarii. Am coborât; dar nu înainte de a întreba “cât mă costă distracția”. Răspunsul a fost exact același pe care îl ofer și eu autostopiștilor mei: “Nimic! Sănatate!”

Acum între mine și tren erau doar vreo 5 km. Ceasul arăta ora 15.03 iar trenul urma să-și șuiere plecarea la ora 16.05. Zona unde făceam autostopul părea să-mi ofere mai multe șanse dar realitatea era alta.

Un tirist, un Bmw, un alt tirist, un Hyundai, un Audi, un alt Audi, un alt tirist, mașini de România, de Ungaria, de Bulgaria, de Germania… lista nu se mai termina dar nimeni nu oprea. Am avut chiar și un biciclist, pregătit, parcă, pentru “Turul Franței”. Am zis să-mi încerc norocu’. I-am facut semn.  A zâmbit. L-am întrebat: “spre Brașov ?”. A râs, a dat din cap în semn că da apoi și-a văzut liniștit de drum. I-am făcut ziua mai bună. Eu și mărțisoarele de 1 martie.

Într-un final, aproape nesperat, cineva a a oprit. Un Ford Focus alb, varianta berlină, un pic ruginit pe alocuri.

Eu, la ușa pasagerului din dreapta:

– Buna ziua, spre Brașov ?

– Da, urcați.

– Să-mi pun bagajul în spate sau aici ?

– Pune-l aici, sau în spate, sau aici!

Ușor derutat înghesui bagajul în față, la picioarele mele. Șoferul meu, un domn undeva la +50 de ani, se uită la mine, se uită la bagajul de la picioarele mele:

– Poate că era mai bine să-l pui in spate.

– E ok, nu vreau să vă deranjez.

– Hai, pune-l în spate.

Înainte de a demara, se asigură că am știut să închid bine ușa mașinii. “E pentru siguranța dumneavoastră, nu vreau să vă pierd pe drum”, îmi spune el fără să schițeze un zâmbet. Realizez că vorbește serios. Mă conformez și pornim la drum.

Încerc o discuție despre pasajul ce se construiește înainte de Brașov de mai bine de 3 ani:

– Dacă ar tremina și pasajul ăsta…

– E, o să-l termine, acum a venit primăvara, lucrurile merg bine.

– Credeți că o să-l vedem terminat, curând ? întreb eu.

– Da, vedeți, au început să lucreze la picoarele podului, lucrurile merg încet dar sigur. E mai bine așa.

Îl aprob și renunț la discuție. Cred că, undeva pe parcursul celor 5km, am văzut un zâmbet schițat din partea seniorului din stânga mea, dar nu sunt sigur. M-a lăsat chiar în fața gării deși nu știu dacă avea drum pe acolo. (mulțumesc încă o dată).

Ca și primul meu ‘șofer’ nici acesta din urma nu a dorit nimic:

– Ce vă datorez, vă rog frumos ?

– Eu nu știu și nu cunosc nimic. Sănătate!

Ajung în gara Brașovului. Aceeași gară murdară, plină de gunoaie și de curve ieftine gata să-ți facă orice pentru 5 lei sau un pachet de tigări. Nimic schimbat de la ultima mea vizită. Nimic înafară de mărțișoare. Co-naționali de culoarea abanosului, care azi vând simbolul primăverii cu prețuri între 1 și 10 lei, tuturor doamnele, domnișoarelor și domnilor care vor să fie în ritm cu anotimpul. Culorile predominante ,în gară, azi, sunt : alb, roșu și negru; în orice ordine doriți să vi le imaginați.

Sunt 3 zile de când încerc să accesez e-mail-ul dar soarta mi-a fost potrivnică. Azi e primăvară și mă gândesc că, poate, am noroc. Mă așez pe primul peron al gării și deschid laptopul. Sunt câteva hotspot-uri deschise. Primăvara mea tocmai a fost înghețată: toate sunt parolate.

În aceeași clădire cu Gara, cu intrare direct de pe primul peron tronează, mandra, o crașmă aproape tradițională. Prin geamurile aproape curate poți să vezi media de vârstă a băutorilor de bere, mai mult sau mai puțin ocazionali: peste 40. Aceleași geamuri îmbâcsite de fum sunt suportul a 2 texte scrise cu auriu. Un fel de Las Vegas mioritic mă anunță cu drag: “ Berarie – jocuri electronice “.

Mai mult împins de curiozitate decât de speranța unui wi-fi îmi calculez că mai am o jumătate de oră până la plecarea trenului așa că intru.  La una dintre mese, o doamnă cu un șorț roșu, trecută atât de prima tinerețe cât și de prima pensie, adună sticlele lăsate în urmă de ultimii vizitatori. Îi văd privirea fugitiv, în timp ce pune o scrumieră nouă pe masă. Ochii ei îmi prezintă încredere așa că mă apropii de ea:

– Săru’ mâna. Nu vă supărați, aveți cumva wi-fi aici ?

Realizez că sunt haios privit din exterior. Vorbesc în chineză pentru ea așa că, în timp ce mă privește gânditoare mă pregătesc să adaug explicația:

– A, internet, la internet vă referiți ? mă întrerupe ea înainte să completez.

– Da, internet. Zâmbesc eu, mândru de faptul că doamna din fața mea înțelegea despre ce vorbesc.

– Nu, îmi pare rau, nu avem.

În timp ce îmi pregătesc urmatoarea întrebare, logica în mintea oricărui căutător de interenet, observ detaliile din jurul meu: 30 de mese din lemn, fiecare dintre ele proprietară a unei scrumiere albe și încojurată de 4 scaune cu spătar; undeva în spatele crâșmei, precum regele peste supuși și avioanele peste Ucraina, veghează tejgheaua înaltă de aproape 2 metri. Pe ea sunt înșirate 10-15 sticle de bere, de diferite mărci, fiecare dintre ele având un preț scris, de mână, pe un carton lipit cu schotch de dop. Prețurile scrise cu un verde aprins variază între 3 și 6 lei. În spatele tejghelei e așeazat un frigider alb, cel mai probabil cu mult mai în vârstă decât mine. Acesta susține un TV pornit pe telenovele. Imaginea este animată de Tinu Veresezan care ne cântă ‘suparat’ din boxele unei combine muzicale amplasată în imediata vecinătate a televizorului, pe un frigider mai scund.

Personajele din bar sunt la fel de interesante ca decorul în care se regăsesc.  La prima masă de la intrare, îmbracat în blugi, cu o geacă de piele neagră ștersă și cu o căciulă gri, soarbe dintr-o halbă un domn aflat la majoratul primei pensii. La masa de lângă geamul pe care citisem ‘jocuri electronice’ stau alți doi martori ai longevității românești. Primul dintre ei, într-un ‘trailing’ albastru cu gri, scuipă semințe în scrumiera pe jumatate plină. Alături, companionului lui fumeaza o tigară echivalentul “Carpați”, tocmai scoasa dintr-un pachet udat de berea vărsată, probabil, cu 2-3 minute înainte de intrarea mea în local.

– Aveți idee, unde aș putea să găsesc internet în zonă ?

– Mă gandesc. Nu prea sunt locuri aici, în gară. Și nici nu vreau să vă îndrum greșit. Puteți să încercați la fostul Maiplai, dar nu știu sigur.

Zâmbesc. Fostul My Place după numele lui adevărat, e la vreo 5-6 minute de mers pe jos. Deci pierd vreo 10 -12 minute din jumătatea de oră pe care o am la dispoziție. Mai arunc o privire în jur și mă decid:

– Cât costă o bere, aici la dumneavoastră ?

– Cea mai ieftină 3 lei, dar avem și mai scumpe, avem și la doză.

– O să vreau și eu ceva la 3 lei, la sticla, dar imediat ce revin de la toaletă.

Merg către toaleta ascunsă de o perdea, undeva în spate. “Vecinul” meu de budă, este un domn ce pare să fi gustat mai multe licori de 3 lei.

Mă spăl pe mâini. Odată ce pornește apa, un pic împleticit, prinde glas si domnul de lângă mine:

– Le-a crescut ăstora apa ? Ieri nu a mers… se gândește.

Zâmbesc, continuă:

– Nici mai devreme nu mergea.

Îl salut din priviri pe veteranul locului și revin în încăperea destinată investițiilor de 3 lei. Plătesc o sticlă de Ciucaș cu 2 hârtii de 1 leu, 1 monedă de 50 de bani și 5 monezi de zece bani. Barmanița-debarasator îmi zâmbește:

– La noi și aștia merg, tot bani sunt.

Îmi pare rău că mai am doar 20 de minute până la plecarea trenului. Într-un mod ciudat, locul îmi place.
Mă întreb câți dintre cei care trec pe aici și-au ratat  șansa de a fi următorul Bacovia ?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: