O noapte cu tiganii lituanieni

#unromaninlituania

E, uite cum am mai trăit una de povestit. Acum câteva seri am petrecut. Am petrecut cu o familie de țigani. Ce, cum ?! Da, ca să vezi, îi au și ei pe ai lor. Inevitabil, am făcut comparația cu ai noștri. Dar inevitabilul* e mai palpitant dacă vine la sfârșit, așa că vă las să vă faceți, care cum poate câte o părere.

Am aflat în jurul orei 17 că o să avem musafiri. În (deja) clasicul stil lituanian: O să avem musafiri pe la ora 18, dacă nu te superi. Eu, băiat cu caracter, fire sociabilă și pe deasupra însetat de cunoaștere, ce-mi zic mie și vecinei mele de apartament: „ Cum să mă supăr, abia aștept să-i cunosc.”

Conversația continuă după cum urmează:

  • Dar cine sunt, câți, cum de ce ?
  • Cel mai bun prieten al tatălui meu.
  • Păi asta e bine, și ce trebuie să facem ? Doar ce am ajuns, zi-mi dacă vrei să cobor să iau ceva bere sau orice altceva, că dacă nu, mă schimb în hainele de acasă.
  • Nu, nu e nevoie de nimic.
  • El, o să vină cu soția lui.
  • Perfect, merg să mă schimb.
  • Dar știi, trebuie să îți spun ceva.
  • Ce e ? întreb eu în timp ce îmi trag tricoul pe mine.
  • Știi, ei sunt țigani. Zice ea cu o vocea un pic ștearsă, aproape șoptită.
  • Ei și ? Care-i treaba ? zic eu râzând.
  • Stai liniștit, sunt de treabă, nu sunt ca restu’.

[O să îmi sară toată lumea în cap, că “vai, idei preconcepute”, “rasistule”, “ce gândire are și fata asta, cum adică ‘ca restul’ ? “ Înainte să aruncați cu pietre faceți o incursiune în povestea aia din biblie, cu cine aruncă primul piatra, etc.]

  • Cum adică, ca restul ? Să știi că am prieteni țigani, nu am probleme de genul ăsta, omul, dacă e om, e om, dacă nu, nu. E simplu. Plus că, cunosc o grămadă de țigani, buni și răi.
  • Dar să știi că au o mașină din aia mare, un Mercedes cu multe locuri, știi, ei sunt mulți, dar acum vin doar doi, el cu soția lui.
  • Nu-s ca restu’ a ? Încep să înțeleg unde bați. Dar au un Merț, cu multe locuri ?
  • Da, au; și o familie mare, cu mulți copii.
  • Aham, nu sunt ca restul. Dar prietenii aștia ai tăi au lanuțuri de aur ?
  • Da, au aur. O să îi vezi. Au aur peste tot, la gât, la mâini.
  • Să știi că la noi știu să cânte foarte bine, nu toți dar, majoritatea. Și ai voștri știu la fel ? întreb eu zâmbind complice.
  • Nu știu dacă știu să cânte dar te rog să nu zici nimic de faptul că sunt țigani.
  • De ce aș zice asta ?
  • Nu știu, Daniel, dar te rog să nu zici nimic, da ?
  • Bine, bine… de parcă ar fi ceva rău…

Îmi pregătesc ceva de mâncare și înainte să apuc să termin de mâncat, consoarta mea ( se aplică ‘consoartă și dacă împărțim doar apartamentul ? :)) ) mai are ceva de  adăugat:

  • Daniel, vrei să mergi cu mine la magazin să cumpăram câte ceva ?
  • Sincer ? Nu.
  • Bine, o să merg singură…
  • Stai așa, că merg cu tine, dar acum 15 minute nu aveai nevoie când te-am întrebat, ce s-a întâmplat ?
  • Se pare că o să fie mai mulți, nu știu câți, dar nu avem nimic să le punem pe masă.
  • Păi am putea încerca să punem o față de masă… zic eu râzând.
  • Hai că plec.
  • Ți-am zis că vin cu tine. Nu vreau, dar vin cu tine, presupun că ai nevoie de un cărăuș.
  • Ai să îmi împrumuți 7 euro ?

Am tot înghițit poveastea asta cu cardul blocat de vreo câteva ori până acum, dar na, nu poți să îți refuzi aproapele când are musafiri:

  • Am, dar nu 7, îți dau 10, e ok ?
  • Da, e bine, mai am să îți dau…
  • Știu că mai ai, nu uit cifrele. Hai să mergem o dată.

Ajungem și la magazin. Cu un buget de 7 euro trebuie să încropim o masă pentru (cine știe câți) musafiri. Eu aș alege un suc, ceva bere și niște prăjiturele. Din propunerea mea rămân doar prăjiturelele și niște turtă dulce. Nu luăm suc și bere pentru că “nu facem o petrecere” dar luăm struguri cu 3 euro kg-ul.

  • Știi că avem un buget foarte aproape de 0, de ce naiba luăm struguri și sunculiță ? Le punem câte ceva pe masă sau îi hrănim ?
  • O să vezi de ce am luat sunculiță.
  • Cu asta pot să mă mai împac, deși dacă vrei să mănânce mergea să punem 2-3 ouă de fiecare. Dar ce nu înțele e, de ce naiba ai luat struguri ?
  • Pentru că dă bine.

Gândesc și eu, ca pentru mine. “Că dă bine?” mama ei de masă, eu aș prefera să mănânc, nu să mă uit la ea, dar fie. Vă mai aduceți aminte de Poly din “Copii de la 402” ? E, acu’ aș schimba desenu’ și pentru X-men sau Popey Marinaru’. :))

Ajungem “acasă” (link) unde casa e curățată rapid. Nu tu farfurii în chiuvetă,nu tu chestii înșirate, masa aranjată în camera ei, ba chiar eu dau și cu mopul, că doar, trebuie să dăm bine. Oamenii sunt diferiți, așa o știu de la Diogo, dar mă întreb, oare de câte ori am făcut eu curat pentru că veneau prietenii la mine ? Vă spun eu, niciodată. E normal să ai curat în casă și să ai lucrurile aranjate, dar și mai normal mi se pare să nu încerci să pari altceva de cât ești în fața prietenilor. Revenind la aranjament, am avut, pentru o secundă, impresia că așteptăm comisia de la bac. Mai știți, cum am pregătit sărțele și alte rahaturi pentru ei, în speranța că ne lasă să mișcăm ?

Vine și punctul culminat. Sună soneria. Colega mea fuge către ușa de la intrare. Mult așteptații musafiri apar cu doar o oră și jumătate mai târziu. Eu aud toate astea din pat, din camera mea, a cărei ușă e ferecată. Curiozitatea mă roade. Până la urmă, plătesc jumătate din chirie, nu ? Deci, tehnic vorbind, sunt pe jumătate gazdă. Mă ridic, deschid ușa camerei mele. Ies pe hol. Invitații noștri încă de descălțau. Nu erau doi. Prietenul tatălui (pe care o să-l numim „A” sau “prietenul”), cel mult așteptat, era singur. Prin singur vreau să zic (scriu) fără soție. Dar era însoțit de un alt personaj, acesta din urmă (să-l numim „B”) avea undeva în jur de 50-60 de ani și alături de soția (cu cel puțin 15 ani mai tânără – să-i spunem “G”) și de fata lor (undeva în jur de 8-9 ani – să-i spunem “S”). Toate astea le-am văzut într-o fracțiune secundă. Imediat după ce am salutat, fiecare s-a împărțit pe unde au putut. „G” a fugit către toaletă, “B”era deja în sufragerie, “S” căuta ceva în bucătărie, iar “prietenul”traversase deja camera mea și se găsea pe balcon. Îmi place să cred despre mine că am o minte ageră, dar lucrurile s-au întâmplat prea repede pentru mine. O dată casa inspectată, toți s-au retras către sufragerie.

Spre surprinderea mea, “A” cunoștea limba lui Mr. Bean. Alăturarea nu e deloc întâmplătoare. Pe undeva, același personaj, părea că știe și ceva din limbajul lui Mr. Bean. Restul invitaților, îmi zâmbeau și atât. Discuțiile, de orice fel, fiind aproape imposbile fără o limbă comună. (propoziția asta a sunat un pic pervers :)) ).

Acum, despre întreg alaiul nu am mare lucru de zis, familia domnului “B” fiind una aproape normală, după standardele pe care singuri și le-au atribuit. Astfel, domnul “B” avea pe el nelipsitele tatuaje și “trailingul”. Peste albastru închis al articolelor sport, trona mândră o siglă Puma, cel puțin vizibilă, de dimenisuni “reduse”. Nu vă speriați, ghiulurile erau și ele la locul lor, la fel și lanuțul de aur. Străulucirea lui nu era atât de puternică, pentru că aveam doar un bec funcțional deasupra mesei în jurul căreia ne aflam cu toții. Doamna “G” a fost foarte sociabilă. Ba chiar plăcută. Am dansat împreună, pe ceva muzică rusească. Ce am învățat de la ea ? Dacă haine îți miros a tutun, nu e o problemă. Tot ce trebuie să faci e să scoți sticluța de parfum din geantă și să maschezi totul. Domnișoara “S” avea o privire inteligentă și cunoștea 2-3 cuvinte în engleză. Zâmbetul ei, acoperea fără număr (ca să zic așa) culoarea ștearsă a hainelor cumpărate, cu siguranță, din ce a mai rămas după achiziționarea ghiulurilor de aur.

Cel mai interesant personaj, rămâne însă, pentru final. Domnul “A”. Rex al meu ar fi gelos pe lanțul de aur al „prietenului” nostru. Tricoul negru cu textul „#Tokyo #NY #Paris” acoperea cureaua clasicilor jeansi. Iar pentru că imaginea prietenului nostru blond (la propriu) nu e întreagă fără o borsetă cu euro, iată că și ea era nelipsită.

Stimabilul domn “A” consumase câte ceva înainte de a ajunge la noi așa că mi-a dat bani să merg la magazin: “Alus, Haineken, davai.”. Și uite așa, din portofelul lui au apărut 10 euro (dintr-un total de 50) iar eu am fost la cumpărături. Odată întors cu berea, am intrat în vorbă cu el. A ținut să-mi spună, într-o engleză cu un vocabular de vreo 20-30 de cuvinte că știe foarte bine limba lu’ Shakespeare, că a trăit în Anglia ultimii 12 ani, fiind urmărit de poliția lituaniană. Mi-a spus că, la fel de bine ca și limba engleză, poate să vorbească fără nici o problemă, rusa.

Poveștile despre cum a făcut legea în bordelurile din Anglia au început să curgă, în timp ce ciocneam dozele de bere, pe balcon. Așa am aflat eu, însoțindu-l pe “prietenul” la țigară, că în Anglia poți să fu*i cu 100 lire și că în banii aștia faci rost și de un gram de făină. Am mai aflat și că în casele de toleranță din țara Reginei, spui că ești rus, împarți vodcă băieților de la pază și toată lumea îți zice sefu’. Acum știu și că e plin de dame de companie din România acolo. Singurul lucru pe care, de altfel, pot să îl cred. Fiecare frază pe care o considera importantă, era subliniată lovindu-mă prietenește peste umăr. Din când în când, uitându-se șmecherește la mine adăuga: “i spic gud ingliș”.
Și uite așa, după un rând de bere, domnul “A”și-a adus aminte că e patriot și că lui nu îi place ca străinii să vorbească altă limbă în țara lui. Într-un exces de zel a încercat să îmi explice și mie asta, în lituaniană. Evident că am înțeles tot; imediat ce vecina mea de apartament mi-a tradus. Am coborât, împreună, să mai luăm un rând de bere. Era în jurul ore 23, când ne întorceam, așa că “prietenul” meu de 28 de ani, a început să urle cât îl țineau plămânii, în lituaniană: curvă și pi*dă!

Partea bună a fost că, încercând să ne ajute, ne-a cumpărat Fairy și Cremwuști, ba chiar și o sticlă de ulei.

Așa că, imaginiți-vă un român trâgând de o plasă cu bere și având o cutie de Raffaello în celaltă mână, străbătând cele -18 grad alături de un lituanian beat care ține în mâna stângă o sticlă de Fairy, în mâna dreaptă o sticlă de ulei și urlă cât îl țin plămânii: “Curva! Piz*ă!”

Totul s-a terminat, înainte de miezul nopții, când musafirii nostrii au plecat către aeroport să îl întâmpine pe tatăl colegei mele, prietenul lor.

Într-un final, mă bucur de experiența asta și cum, oameni-s oameni, mă bucur că ne-am cunoscut.

* ai noștri (cel puțin cei pe care îi știu eu) sunt mai mișto decât ai lor.

P.S.: articolul se vrea unul foarte subiectiv, iar opinia nu este generalizată (deocamdată).

P.P.S.: asemenea experiențe mă fac să vreau să încerc o plimbare în Cuba.

P.P.P.S: Legea din Lituania nu consideră cuvântul “țigan” ca fiind jignitor iar ei folosesc pentru a își descrie minoriatea cuvântul “gypsy” nu “romani people”. 😉

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: