Ce (n-)am vazut în Dublin

Ce (n-)am vazut în Dublin - Daniel Nica

Vinerea trecută am avut un bilet duty-travel* către Dublin, unde se presupunea că o să merg să rezolv cu contul/cardul irlandez. Același card/cont pe care se presupune că trebuie să îmi încasez salariul și pe care se presupunea că o să îl am deja, documentele fiind trimise încă din noiembrie.

Așa că, dis-de-dimineața am strigat (iar) prezent în aeroportul din Kaunas. Călătoria nu avea să fie Kaunas – Dublin, ci Kaunas – Londra – Dublin.

De ce să fie lucrurile simple ?

Înarmat cu biletele de avion în rucsac am urcat la bordul boeing-ului care urma să plece către Londra.

Am urcat cu 1 minut înaintea pasagerilor, crezând că e normal, având în vedere că am lucrat cu majoritatea celor care operau pe zborul respectiv și că nimeniu nu o să pună întrebări cu privire la idenitatea mea. Dar lucrurile nu au fost așa. L-am salutat pe căpitan care s-a uitat ciudat la mine, întrebându-mă de ce am legitimația cu mine ? (legitimție pe care e scris doar “vizitator”, de vreme ce eu încă nu am una cu numele meu pe ea). I-am răspuns că o am pentru că așa am crezut că e normal și am plecat către locul meu. Imediat ce toți pasagerii au fost îmbarcați am fost chemat din nou de căpitan, care se pare că voia să verifice cu ochii lui biletul meu. Și ca să fiu sigur că nu are încredere în mine, ajuns la locul meu, i-am văzut pe colegii mei cum au început să numere pasagerii. Lucrurile nu puteau să meargă mai prost de atât m-am gândit eu. Dar ca și pe mai departe, în poveste, am aflat că se poate. Cumva, din numărătoare a reieșit că există o persoană în plus. 151 de persoane în loc de 150. Am fost întrebat de către colegii mei dacă am prezentat biletul la birou de check-in, ceea ce se întâmplase nu mai puțin de 3 ori în dimineața respectivă.

Nu am idee și nici nu vreau să aflu care a fost eroarea, dar cert e că am dormit până la aterizarea pe aeroportul din Luton.

Odată ajuns acolo, am realizat că timpul între aterizarea mea și următorul zbor e de doar 25 de minute. Am trecut de terminalul „sosiri” și am fugit către „plecări”. Am ajuns la controlul de securitate cu doar 5 minute înainte de ultimul apel al zborului meu. Și așa cum ziceam, lucrurile nu aveau să meargă bine nici aici. Băieții de la securitate, a căror rapiditate e, nu cu mult, sub viteza luminii stinse, au decis că vor să îmi verifice rucsacul. Ceasul îmi afișează doar 3 minute rămase. Aleg către poarta cu numărul 11, la “doar” 10 minute de mers din punctul în care mă aflam. Odată ajuns acolo, la 5 minute după presupusa decolare a zborului meu, realizez că, dacă era după biletul meu avionul era plecat deja. În realitate, avionul către Dublin mai avea alte 25 de minute până la decolare.

După doar o oră de zbor, eram deja în aeroportul din capitala Irlandei. Am găsit banca unde presupusesem că o să-mi deschid contul. Aici, nici o surpriză: actele prezentate de mine nu sunt îndeajuns.

Și uite așa, merg către stația de autobuz care mă va duce la unul din birourile companiei pentru care lucrez, undeva la vreo 25 de km Nord de Dublin. Ei urmau să îmi ofere hârtia necesară băncii.

După 2-3 minute de privit în zare, realizez că aici se circulă pe stânga și au volanul pe partea dreaptă. Ba chiar vă un logan, al cărui model nu îl cunosc, cu volan pe dreapta. După alte 10 minute de așteptare apare autobuzul. Urc.

  • Bună ziua. Cât costă un bilet ?
  • 3 euro.

Scot o bancnotă de 5 euro.

  • Știți, nu o să pot să vă dau restul.
  • De ce ?
  • O să vă dau un bon și cu el mergeți la …. (o adresă) și cei de la birou o să vă dea banii.
  • În cazul acesta, vă mai dau eu 2 euro și o să cumpăr două bilete, oricum trebuie să mă întorc.
  • Nu se poate.
  • De ce ?
  • Pentru că trebuie să plătiți fiecărui șofer în parte.

Deja eram blocat, gândindu-mă că trebuie să plătesc aproape dublul biletului fiindcă nu aveam schimbat. În timp ce mă pregăteam, sentimental vorbind, să mă despart pentru totdeauna de bancnota de 5 euro, cineva mă salută. Un domn undeva în jurul vârstei de 50 de ani, îmbrăcat cu un hanorac maron, o pereche de jeansi tociți și o pereche de pantofi, negrii, butucănoși, plini de noroi.

  • E în regulă, o să plătesc eu, îi spune el șoferului.

Până să înțeleg pe deplin ce se întâmplă, domnul de mai sus, plătește deja și se așează pe cel mai apropiat scaun pentru a-și savura cafeaua Starbucks.

  • Haideți să vă dau banii, aveți schimbat ?
  • Nu te costă nimic, știu cum e să nu ai schimbat.
  • Dar, totuși..
  • Bun venit în Irlanda!
  • Mulțumesc, mulțumesc încă o dată.
  • Cu plăcere, ia loc, o să dureze ceva călătoria.

Mă așez pe unul dintre scaune și îmi scot telefonul. Instinctiv, pornesc wi-fi-ul. Șoc și groază!, cum ar spune show-man-ii de pe la noi: duble-decker-ul “meu”, ca și restul, are hot-spot WIFI. Iar viteza internetului, ca și ospitalitatea pe care tocmai o trăisem, e mai mult decât mulțumitoare.

Interesant e că, în autobuzul meu încă se sărbătorește Crăciunul. Iar eu, așa cum ați citit mai sus, mi-am primit cadoul.

 

Ce (n-)am văzut în Dublin ?

Ei bine, ce am văzut, e mai jos, în poze.

Ce n-am văzut?

Dublin-ul! :))

Povestea întoarcerii și a contului bancar se termină fără nimic notabil.

 

 

* călătorie oferită gratuită de companie, în scopul de a-ți rezolva problemele ce țin de relația ta cu compania.

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: