Urare – cu două tăișuri

Azi, la mai bine de 24 de ani după ce am vizitat spitalul “dă nașteri” din Orșova (undeva în sudul țării), pentru prima (și ultima dată), trag niște „concluzii”.

Întotdeauna am zis că am puțini prieteni, dar “prietenul” Einstein a avut grijă să îmi combată orice gândire prin teoria relativității, așa că, ideea mea clară, e relativă pentru restu’.

Cândva ziceam că îi număr pe degetele de la o mână. Azi, nu îmi ajung nici dacă le adaug pe cele de la picioare.

Băiatu’, Macanache zice că prietenia e o artă. Țin să-l contrazică cei peste “2 mâini și 2 picioare”, la număr, de oameni care mi-au fost și îmi sunt aproape, chiar dacă e trecut de ora 1 noaptea și am băut un pahar sau chiar dacă am nevoie de un „pahar de vorbă” sau 20 de milioane cu împrumut până “nu știu când”. Oamenii ăia care știu să te asculte când „dragostea vieții tale” s-a dus pe p**ă și tu ești ultimul depresiv; te ascultă chiar dacă e pentru măcar a 2-a oară când treci prin aceeași poveste (cu alt nume) alături de ei, chiar dacă, deși ți-au spus de la început că o să te doară capul, ai ținut să faci ca tine.

Sunt oamenii ăia care îți permit să fi tu, chiar dacă ești “de la țară” sau dacă nu vrei să fii serios decât în cazurile extreme.

Sunt oamenii alături de care ai ridicat o casă (sau reparat apartemente), mutat sau montat mobilă, la tine sau la ei, împărțind o bere și un chips sau jucând FIFA „despre viitor”. Oamenii care au împărțit cu tine și ceea ce nu aveau; ăia care au rămas lângă tine, atunci când Soarele lu’ Salam s-a transformat în lapovița și ninsoarea lu’ Busu’.

Tot oamenii de mai sus au fost lângă tine când v-a fost rău de prea multă băutură sau de prea multă muncă, dar și când ți-a fost rău de la suflet; atunci când ai fost cel mai fericit om din lume dar și atunci când în lumea ta apărea că nu mai există gram de fericire.

Standardele verbale (și nu numai) v-ar încadra pe voi, cei care vă simțiți în categoria de mai sus, în oameni de încredere, oameni pe care te poți baza, cel mai bun prieten, etc.

Eu am obiceiul să vă încadrez la diverse apelative, de la “milogule”, “săracule”, “frățică”, “copile” până la “bă mu*e” sau diverse diminutive  “drăgu’” de la numele voastre.

În același timp, băiatu’ Macanache are și drepate. Pe asta o demonstrează o altă categorie de oameni din jurul meu/tău/nostru. Genul care îți dau în cap atunci când îți e mai greu, pe care îi doare fix în p**ă de „mobila” ta și care dispar la cea mai mică problemă  a ta sau a voastră. Spre norocul celui ce scrie acum rândurile de față (sau din față, pentru cel care citește „aberația” asta), nu pot să număr prea mulți din categoria asta. Cumva e ca la circ: își fac numărul și dacă ai noroc, nu se mai întorc niciodată.

Textul ăsta se vrea un fel de urare cu două tăișuri.

Pentru cei din prima categorie, dacă aș fii Roby-Roberto v-aș ura “Să vă dea Dumnezeu sănătate și Măicuța Domnului dimpreună cu el, ca să nu-l lase singurel la greu! “  Dar la „butoane” sunt eu, așa că vă urez, clasicul: “Noi să fim sănătoși!”

Pentru a două categorie, dacă cineva ar creea personajul meu într-o piesă de teatru, aș fi savuros în urare, dar cum nu sunt vă urez, un sincer:

„Lua-v-ar dracu!”

P.S.: pentru prima categorie: nu s-a întâmplat nimic din ceea ce nu știți deja, dar am simți nevoia să scriu cele de mai sus.

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: