Arhiva | Prin lumea largă RSS for this section

Despre Vilnius, numa’ de bine !

Despre Vilnius, numa’ de bine - partea II - Daniel NICA

Partea II

Mergând printre tarabele pline de culoare, am ajuns și la standul celor de la cropshop. Aici, Vilte și Ugne mi-au explicat cum ceasurile de perete sunt realizate din discuri tăiate cu laser. Fetele (și băieții) de la Cropshop au și un site.

Printre demonstrații de iubire, primite de la 2 bătrânei simpatici,

Citește mai mult…

Anunțuri

Despre Vilnius, numa’ de bine !

Despre Vilnius, numa’ de bine - partea I - Daniel NICA

Partea I

De obicei nu scriu în aceași zi în care se întâmplă evenimentele, dar cum nu am somn o să aștern pe hârtie monitor povestea zilei de azi. Cu și despre Vilnius, cu și despre, lituanieni, letoni, francezi, ruși, polonezi, câțiva indieni și cel puțin un român, adică eu.

Azi de dimineață am urcat într-un tren către Vilnius. Deși subliniez asta de fiecare dată când am ocazia, o să o fac încă o dată: transportul în comun este cel puțin bine pus la punct. Cu siguranță Bucureștiu’ ar face bine să ia exemplul orașelor din Lituania. Trenul a făcut o oră și jumătate de la Kaunas la Vilnius. A plecat la timp. A ajuns la timp. Din păcate nu m-am simțit ca acasă în trenul de azi: controlorul a fost cât se poate de civilizat, aparatul de verificat bilete funcționează pe bază de cod QR iar condițiile din tren…
Citește mai mult…

Ce (n-)am vazut în Dublin

Ce (n-)am vazut în Dublin - Daniel Nica

Vinerea trecută am avut un bilet duty-travel* către Dublin, unde se presupunea că o să merg să rezolv cu contul/cardul irlandez. Același card/cont pe care se presupune că trebuie să îmi încasez salariul și pe care se presupunea că o să îl am deja, documentele fiind trimise încă din noiembrie.

Așa că, dis-de-dimineața am strigat (iar) prezent în aeroportul din Kaunas. Călătoria nu avea să fie Kaunas – Dublin, ci Kaunas – Londra – Dublin.

De ce să fie lucrurile simple ?

Înarmat cu biletele de avion în rucsac am urcat la bordul boeing-ului care urma să plece către Londra.

Citește mai mult…

  Pocăiții lor

pocaitii lor - Daniel NICA

 

Acum câteva zile stăteam într-un mall, în încercarea de a găsi un nou apartament, folosindu-mă de conexiunea la net (foarte bună, de altfel) a unei bănci. Evident că încercările mele de a comunica, cu cei ale căror anunțuri de închiriere le consideram interesante, au fost sortite eșecului încă la de la prima încercare.

  • Bună ziua, vorbiți engleză ?
  • Ne! și sunetul care mă anunța că discuția a fost încheiată prin apăsarea butonului roșu se auzea fără pic de menajamente.

Citește mai mult…

Despre cum să ajungi “stewardeză” (2)

Despre cum să ajungi “stewardeză” - Daniel NICA

Și primele impresii

Așa cum era și normal, mai încerc o dată. Se spune că a 3-a oară e cu noroc și a fost6, am fost la un alt interviu. De data asta culoarea este albastru deschis, o companie legată de Dublin. Organizarea a fost chiar mai bună decât a vecinilor îmbrăcați în roz. Am fost fix 42 de persoane. Ni s-a dat un test de limba engleză. Un fel de lucrare de control în clasa a 5-a. De completat câteva cuvinte și de ales alte câteva timpuri verbale. După ce am dat testul, ne-au lasat să așteptăm într-o sală amenajată pentru noi, cu mese, cu scaune. Știu că nu pare extraordinar, dar comparativ cu primul interviu, undeva aici se vede civilizația. Am așteptat cam o oră, o oră jumătate pâna la primul semn din partea celor care ne intervievau. Au venit în mijlocul nostru și au strigat 7 sau 8 nume, de pe o foaie. Au dispărut împreună cu persoanele nominalizate, în sala în care am dat testul. Mă gândeam că mi-aș dori să fi fost și eu strigat7. Eram ofticat, eram invidios pe cei care stăteau de vorbă, într-un al 2-lea pas, cu intervievatorii. Mă întrebam de ce mai aștept. Întrebările nu au durat mult. Cei 7 (sau 8) au ieșit din sală val-vârtej și s-au năpustit către ieșire. Am reușit să aud o conversație între o ea și cineva de la masa de lângă mine: “Cum se poate, am studiat engleză atâția ani, am făcut litere engelză-franceză. Succes fată”. Încep să înțeleg ce s-a întâmplat și îmi este confirmat în următoare minute. Cei doi intervievatori revin în mijlocul nostru. Un bătrânel simpatic, un pic grăsuț, cu părul alb și o doamnă brunetă, undeva la 40 de ani, cu o privire dură și un accent care îi transformă engleza într-o limbă necunoscută pentru mine. Mă întreb cu cine o să am norocul să stau de vorbă, de vreme ce ne-au împărțit între ei. Am stat de vorbă cu bătrânul grizonat. Am început să îi povestesc despre CV-ul meu, înainte să mă întrebe ceva, așa că atunci când a venit rândul lui să întrebe ceva, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă relochez. I-am raspuns că da8. L-am întrebat dacă a mai fost în România, și cum i se pare, în încercarea de a-mi demostra cunoștinele pe care le am raportat la limba vorbită, cândva, de Mark Twain.

Citește mai mult…

Despre cum să ajungi “stewardeză” (1)

Despre cum să ajungi “stewardeză” - Daniel NICA

Și primele impresii

Știu că probabil ăsta e visul multora care din când în când mai călătoresc cu avionul și poate din când în când și visul celor care nu călătoresc cu avionul sau nici nu au să facă asta vreodată. Din fericire, pentru mine și pentru poate pentru unii dintre voi care citiți și ați vrea să încercați o carieră în mult visatul domeniu al aviației, a fi însoțitor de zbor nu s-a numărat1 printre visele mele.

Ideea mi-a venit acum câteva luni, pe vremea când lucram la Alaska A, alături de PRIETENII mei, Simina și Matei  (Știu că e o adăugire inutilă pentru mulți dintre cei care citiți, dar am simțit că trebuie să scriu asta). Întâmplarea a făcut ca, birourile noastre să fie în aceeași clădire, ba chiar la același etaj, cu ale unei companii aeriene. În fiecare zi, ne intersectam , pe scări, în lift, pe holurile clădirii sau în parcare. I-am tot analizat o perioadă, pe vecinii noștri îmbrăcați în uniforme de culoare roz. Atât ele (nr. fetele) cât și ei (nr. băieții), păreau fericiți cu ceea ce fac. Zâmbeau tot timpul, râdeau tot timpul. Aveau șoferi, care îi așteptam în față clădirii pentru a-i duce la aeroport, chiar dacă aeroportul era, realmente peste stradă. Încă sunt sigur că ar fi mai ușor dacă ar traversa pasarela, decât să facă așa cum zice Simina, “un tur de DN”. Cu timpul am început să intru în vorbă cu ei; din câte ziceau, totul e perfect.  Am totuși, o grămadă de cunoștințe, în lista de facebook, care lucrează pentru companii aeriene din Orient. Așa că, vrând-nevrând, am tot văzut check-in-uri: azi la New York, mâine la Tokyo, poimâine la Paris și tot așa. Parisul l-am văzut și eu deja, cu mai multe ocazii, dar restul îmi sunau2 imposibil de atins așa că am început și eu să cred că vecinii nostril au o viață minunată. Aproape că îi invidiam. “Să te plimbi prin toată lumea și să faci și atâția bani?!” mi-am zis eu și după câteva săptămâni de la gândul ăsta, îmi pregăteam deja costumul pentru primul interviu. Îmi aduc aminte cum îi spuneam doamnei simpatice de la xerox-ul unde mi-am printat CV-ul: “Cine știe, poate scap de orașul ăsta, și așa e prea aglomerat și nu mi-a plăcut decât înainte să-l văd”.

“Să fie într-un ceas bun!”3 mi-a spus ea și mi-a zâmbit.

Citește mai mult…

O noapte cu tiganii lituanieni

#unromaninlituania

E, uite cum am mai trăit una de povestit. Acum câteva seri am petrecut. Am petrecut cu o familie de țigani. Ce, cum ?! Da, ca să vezi, îi au și ei pe ai lor. Inevitabil, am făcut comparația cu ai noștri. Dar inevitabilul* e mai palpitant dacă vine la sfârșit, așa că vă las să vă faceți, care cum poate câte o părere.

Am aflat în jurul orei 17 că o să avem musafiri. În (deja) clasicul stil lituanian: O să avem musafiri pe la ora 18, dacă nu te superi. Eu, băiat cu caracter, fire sociabilă și pe deasupra însetat de cunoaștere, ce-mi zic mie și vecinei mele de apartament: „ Cum să mă supăr, abia aștept să-i cunosc.”

Conversația continuă după cum urmează:

  • Dar cine sunt, câți, cum de ce ?
  • Cel mai bun prieten al tatălui meu.
  • Păi asta e bine, și ce trebuie să facem ? Doar ce am ajuns, zi-mi dacă vrei să cobor să iau ceva bere sau orice altceva, că dacă nu, mă schimb în hainele de acasă.
  • Nu, nu e nevoie de nimic.
  • El, o să vină cu soția lui.
  • Perfect, merg să mă schimb.
  • Dar știi, trebuie să îți spun ceva.
  • Ce e ? întreb eu în timp ce îmi trag tricoul pe mine.
  • Știi, ei sunt țigani. Zice ea cu o vocea un pic ștearsă, aproape șoptită.
  • Ei și ? Care-i treaba ? zic eu râzând.
  • Stai liniștit, sunt de treabă, nu sunt ca restu’.

Citește mai mult…

Un Crăciun în Lituania

Anul ăsta (2015) a fost primul (şi singurul) Crăciun pe care l-am sărbători departe de „ACASĂ”. Lăsând sentimentele de dor de-o parte, experienţa în sine a fost una cel puţin interesantă.

Am petrecut Crăciunul alături de familia Mariei, colega mea:


Am dormit în casa bunicilor ei, am împodobit bradul împreună, am mâncat la aceeaşi masă, am râs, am povestit*, etc.

 

 

* în engleză, lituaniană, câteva cuvinte în germană/rusă şi evident merci-ul franţuzesc.

Care a fost prima impresie sau morală ?

Citește mai mult…

România la 4L Trophy ziua 2

Ziua II – 10.febr.2014

 

După 8 ore de somn am reușit să ne trezim. Am avut parte de un desert cu CIOCOLATĂ (lucru foarte important pentru mine) făcut de gazda noastră. I-am anunțat că o să plecăm mâine dimineață așa că deseară ne așteaptă un “pot a feu”. Traducerea via google ne informează că pot a feu = foc de tabără, așa că întreb nerăbdător:

–          La ce oră să venim, la 6 e târziu ? întreb eu.

Monique gazda noastră râde:

–          Asta e oră ?! Pe la opt sau nouă ! Șase ? E mult, mult prea devreme!

Conchidem prin a le ura “bonne journée” tuturor din casă și plecăm către mica stație de tren care (sperăm) ne va duce în Paris.

Trebuie menționat că azi nu avem bilete (nu se pot cumpăra din stația de unde o să luăm trenul). Poate o să ne cumpărăm în Paris sau poate o să ne prindă controloru’ până acolo. Încă nu am văzut unul.

În tren am început să notez ceea ce citiți voi (chiar, citește cineva ?) acum. Dar am fost întrerupt de o mamaie simpatică, într-o engleză destul de bună:

“ Nu mai prindem legătura cu Paris, noi plătim degeaba ?” [puțin eronat: noi nu am plătit – încă]

Ne-am uitat la ea. I-am zâmbit. Ne-a zâmbit. A plecat. Ajunsă la următorul pasager a repetat aceeași  frază, dar în franceză. E bine să înțelegi ce vorbesc cei din jurul tău, indiferent de limba în care o fac, nu-i așa Mihai ?

Între timp ne-a sunat Alexandra, o prietenă care ne așteaptă în Paris. Ușor rr-ită și cu un accent franțuzesc de ți-e mai mare dragu’ s-o asculți:

–          Ne vedem la Tr(rrr)ocadér(rrr)o, nu ?

Normal, într-acolo mergem chiar acum. Pentru moment liniște și pace!

Am ajuns în Paris: Gare de Lyon. Discutăm în română despre cum să ajungem la Trocadéro.

Un tip îmbrăcat într-o pereche de blugi rupți, o geacă de blugi și o căciulă maro cu o bandă galbenă se apropie de noi:

–          Ce faceți fraților ?!

[Vorbește română, arată ca și când a plecat la săpat dar are o aroganță specifică francezilor și un tupe de București așa că îi răspund]

–          Căutăm să ajungem la Trocadéro.

–          De unde sunteți mă băieți ?

–          Din București și Drobeta, tu ?

–          Eu sunt din Timișoara…

Curiozitatea mă omoară așa că nu îl las să își termine ideea și reiau:

–          Și, ce faci aici ?

–          Am venit la furat.

“Am venit la furat” ? O spune fără pic de reținere, ca și când ne știm de-o viață, ca și când e ceva normal așa că îi răspund la fel de indiferent:

–          Și ? Cum e ? Merge treaba ?

–          Nu știu, doar ce am ajuns, acum merg la treabă.

–          A… în regulă, păi, baftă!

–          Și voi, ce faceți aici, la muncă ? ( a spus-o puțin dezamăgit… probabil e deja blasfemie să folosești cuvântul muncă)

–          La un raliu, încercăm să ajungem în Maroc, cu o mașină…

Nu mă lasă să-mi termin ideea:

–          Și, cât vă plătesc ?

–          Nu ne plătesc este vorba despre…

Se uită la noi și dă să plece. E clar, subiectul nostru nu prezintă interes pentru el așa că sunt nevoit să concluzionez:

–          Te salutăm, success!

Ne salută și el. Ne strângem mâinile ca niște prieteni vechi și plecăm; dar nu înainte de a ne explica pe îndelete, fără vreo hartă, cum să ajungem la destinație.

[Oare de cât timp își face ‘meseria’ în Paris ?]

E deja seară. Ne îndreptăm înapoi către Vulaines-sur-Seine. Ce a fost până acum ? Păi, să revenim, nu ?

Am ajuns la Trocadéro. Nu ieșim bine din metrou că Alexandra ne așteaptă acolo, zâmbitoare ca de fiecare dată.

Ciocolată “cher amie”

“Formalitățile” de rigoare: ne-am pupat, am făcut schimb de „cadouri” :  bomboane de ciocolată “cher amie”‘contra’ unui papion ‘made by Zurini’.

Facem poze  (încă o dată) cu Turnul Eiffel, cu steagul ROMÂNIEI, cu alte 2 românce, încă o dată cu steagul, încă o dată cu Turnul, un ‘selfie’ și gata.

România și turnul francez

România și turnul francez

Selfie

  

Ce-i de făcut pe mai departe ?

Am mers la sediul ESA Paris [reprezentăm CEFORA Business School, parte a ESA Paris], am stat de vorbă cu studenții de acolo. De reținut este faptul că ESA are un sediu destul de mare. Am făcut 1 -2 poze și am plecat mai departe.

 

Studentii ESA3 Paris

Studentii ESA3 Paris

ESA3 Paris

ESA3 Paris

 

 

 

 

 

Parisul e mare, nu ? Așa că încercăm  să ajungem la catedrala Notre Dame. Doar că, în drum… am găsit un pod ale cărui margini sunt pline de lacăte . Fiecare cuplu fericit își jură iubire veșnică și ‘leagă’ un lacăt acolo unde mai găsește un loc. (Avem și noi în România așa ceva, pe gardul de la Teatrul Masca).

DSC_0161DSC_0166

DSC_0165

DSC_0163

Uitându-mă la marea de lacăte multicolore mă gândeam:

Vă dați seama dacă pentru fiecare lacăt al cărui iubire nu mai este în termen de valabilitate francezii noștri ar avea o tradiție prin care să elimine câte o pavelă dintr-un pod ?

Cam în cât timp credeți că ar dispărea fiecare pod ? Cât ar dura până când Sena n-a mai avea nici măcar un pod ?

În funcție de experiențele fiecăruia am presupus și noi: “destul de repede” sau “nu cred că apucăm să traversăm podul”. După o așa poveste, am decis că e cazul să bem o bere în cinstea lacătelor pe care le-am pierdut. Așa că o întreb pe Alexandra:

–          Cât costă un lacăt ?

–          5 euro

–          Cât costă o bere ?

–          5 euro

–          Atunci hai să bem bere de vreo 5-6 lacăte.

DSC_0174Să bem 5-6 beri pe Champs-Élysées ? Probabil vă întrebați cum rămâne cu ținta oficială, Notre Dame. Voi ce credeți ?

Am plecat să căutăm un market mic și ieftin (foarte relativ aici), pentru că nu avem buget disponibil pentru un restaurant.

După 5 – 6 minute de căutare, l-am și găsit. Aveau și bere.

Și, unde poți să bei o bere dacă nu pe malul Dâmboviței. Așa că a rebotezat Sena.

În același marketi de unde am luat bax de Corona, descoperim că francezii au cârnații foarte mici. Dacă v-ați gândit deja la ce poate să însemne asta, o să vă dezamăgesc și o să laud Franța:

Bravos!

 

DSC_0171

Revenim la Corona, așa cum a subliniat și Ale: “în 23 de ani de când sunt aici, nu am făcut asta”. O să fiu scurt și o să sune a banc, dar prea multe detalii strică: 3 români, Sena și despre cum să găsești o toaletă în Paris.

E deja 19:27. Fugim către ‘acasă’, ne așteaptă un foc de tabără. ‘till next time: au revoir Alexandra. Ne întoarcem. Poate data viitoare ajungem și la catedrală, sau poate bem mai mult, sau poate cine știe, poate da sau poate nu…

Am ajuns „acasă”.

Așteptam cu nerăbdare focul de tabără. La fel de nerăbdătoare erau și gazdele noastre, așteptându-ne: o masă întinsă în sufragerie, domnul și doamna Lansier, cumnații lor și o domnișoară de-o vârstă cu noi, frumoasă foc.

Trebuie să recunosc, masa foarte frumos aranjată, dar unde este focul nostru de tabără ? Poate din cauza faptului că afară a început să plouă, am gândit.

Le-am împărțit câte un papion celor care nu aveau deja, am făcut câteva poze de grup, și ne-am așezat la masă.

 

Gazdele noastre: Famila Lansier

Gazdele noastre: Famila Lansier

Imediat după asta am primit și răspuns la întrebarea care îmi măcina sufletul: de ce nu mai avem foc de tabără ?

Pentru că „pot a feu” este, de fapt, un fel de mâncare. Un fel de ciorbă la care toate vin separat: zeama într-un castron, legumele în altul iar în cel de-al 3-lea carnea de vită.

 

pot a feu

pot a feu

În concluzie, pot a feu nu este foc de tabără, dar cu toate acestea am avut parte de un foc în șemineu. La final, după un vin rose, am avut parte și de desert:  Galette.

Galette.

Galette.

Galetta este un fel de plăcintă cu o jucărioară mică înăuntru. ‘Plăcinta’ se împarte în tot atâtea bucăți câte persoane sunt la masă. Fiecare mesean alege/primește o bucată. Cel care găsește jucăria, dacă nu cumva o mănâncă din greșeală,  este ‘Regele serii’. Toți restul trebuie să se supună.

În seara aceasta, regina a fost Anne Marie, domnișoara frumoasă foc. DSC_0198

După masă, împreună cu bărbații din casă, am studiat hărțile și am realizat traseul pe care noi o să îl urmăm începând de mâine.

România la 4L Trophy

Echipajul 2080

 4L Trophy pe scurt

Ziua I – 09.febr.2014

Avion

 Am luat un avion Blue Air. În caz că se întâmplă ceva e clar că mecanicii pot schimba, din mers, chiar și ambele aripi. Cu toate acestea, lăsând gluma la o parte, condițiile au fost bune. Cu excepția unei doamne care, la prima zonă de turbulențe, mai avea un pic și își dădea sufletul, nimic special. Am aterizat mai violent decât am decolat.

Deci, am ajuns și la Paris, destul de impropriu spus, în Paris, deoarece aeroportul pe care am aterizat (Beauvais) nu e decât la 80 km în nordul Parisului. Așa că am luat un autobuz (DOAR 16 euro de persoană ! ). Încă o oră jumate și am ajuns și în orașul lui Napoleon. Gazda noastră ? Simplu, locuiește lângă Fontainebleau, în Vulaines-sur-Seine, un ‘sat’ la alți 60 de km, doar că, de data aceasta, în sudul Parisului.

Metroul / trenul ne-a condus și la punctul de întâlnire, unde gazda noastră ne-a preluat cu mașina.

Și iată-ne ajunși și în casa (și CE casă!)  domnului Lansier. Dl. Lansier, om primitor, ne-a oferit atât mie cât și lui Mihai, copilotul meu, câte o cameră.

Camera mea, a aprținut unui dintre copii lui care acum e dansator:

O chitară pe pat, una pe peretele din dreapta, una pe peretele din stânga, una lângă bibliotecă, câte o chitară peste tot unde îți poți arunca privirea.

chitara 2           Chitara

Zurini, (sau Mihai – copilotul) a primit camera unui alt copil, al gazdelor, actualmente marinar:

O hartă, două, trei, cinci etc. Toți cei 4 pereți reprezintă câte o hartă. Și aici, o chitară și brățări handmade (multe, foarte multe).

harta 1       harta 2

Afară: o piscină, o curte imensă și ingrijită, un grajd, 2 cai, multe biciclete, câteva mașini și 4L-ul nostru.  Am luat mașinuța noastră cu numere de ROMÂNIA, la un test drive prin Voulaine. A durat 5 minute să găsim o stație de unde să putem alimenta. Vestea rea vine abia acum:

A durat 10 minute să realizăm de ce nu putem folosi pompa de benzină. Se plătește doar cu cardul și surpriză: noi avem doar cash.

statie peco

Aici, ne-a salvat prietenul (deja) nostru, dl Lansier. A plătit cu cardul iar noi i-am oferit banii în numerar.

Având în vedere faptul că avem deja cumprate biletele la metrou/tren valabile pe toată ziua ceputeam face ? Ne-am salutat gazdele și pe la 16.00 am plecat din nou, către Paris. După mai bine de 2 ore de stat în tren, am ajuns, într-un final și în oraș.

Patrick

Cu Patrick

Pe drum, într-o franco-engleză ciudată dar de înțeles, am stat de vorbă cu Patrick, un parizian autentic. Atât de autentic, că locuiește chiar peste stradă de turnule Eiffel:

                “Dechid geamul la bucătărie, Turnu’ Eiffel, îl deschid pe cel de la sufragerie, T. Eiffel ! M-am săturat de atâta turn. Pentru mine nu e mare lucru’ ! “

Ne-a ajutat să trecem de toate liniile de metrou (Sub Orașul de sub oraș, există un alt oraș – e formidabil câte magistrale au ). Ne-a urat multă baftă în călătoria noastră și ne-am despărțit, încântați de întâlnirea cu, deja, prietenul nostru.

Îi cunoașteți pe cei de la PSG ? Nici noi, dar le-am cunoscut câțiva dintre fani, care au fost foarte încântați să afle că suntem prima echipă de români care participă la 4L Trophy. Ne-au urat success, au cântat ceva pentru echipa lor și s-au pierdut în mulțimea multicoloră.

fanii echipei PSG

Fanii echipei PSG

Turnul Eiffel

Turnul Eiffel – Made in Romania

Ținta noastră ? Turnul Eiffel.  Ceva despre el ? Nu prea multe. Impresionant ca de fiecare dată. (știați că este fabricat în România, nu ?  Pe fiecare piesă de metal ce compune simbolul Franței, este scris  “Made in Reșița – Romania“ ).

Am vrut să urcăm. Presupuneam că priveliștea Parisului noaptea este minunată. Dar, ca de fiecare dată, coadă ca la pomană… cred că 2 ore era puțin dacă am fi decis să stăm la coadă.

Așa că, am plecat în căutarea unui loc unde să ‘manger’ ceva. Am aflat, că pe Champs-Élysées, o să găsim un Mc, așa că, firesc a apărut și prima întrebare:

–          Unde e Champs-Élysées ?

–          E în stânga.

–          E în dreapta!

–          E tot înainte.

–          De fapt e înapoi !

Fiecare persoană pe care o întrebam avea o opinie complet diferită de cea care ne răspunsăse anterior. Așa că, spre stupoarea noastră, am concluzionat: “Champs-Élysées e peste tot !” , numa’ Mc-ul ia-l de unde nu-i !

În timp ce căutam ceva ieftin de mâncare (contradicție destul de mare în centrul Parisului, nu ?) am găsit un magazin Disney.

Disney

Disney

“C’est magnifique ! “ ne-am zis și am uitat că ne era foame.

Într-un final, am găsit Mc-ul, am mâncat și am plecat (știți cât e cel mai ieftin meniu aici ? 9 euro !) . Am luat primul metrou în direcția în care aveam nevoie (Fontainebleau– Vulaines-sur-Seine). Ceea ce nu știam încă era faptul că trenu ce lega ultima stație (numele) de destinația noastră finală, nu circula până la ora 1 noaptea, așa cum am crezut inițial, ci doar până la ora 23.30, așa că l-am pierdut.

Norocul și ghinionul nostru, pentru că la un magazin din zonă am găsit Desperados și cipsuri, și am plecat pe jos.

Desperados & cipsuri Belle France

Desperados & chipsuri Belle France

Nu aveam  foarte mult de mers, doar 6 – 7 km. Ce-i drept, în miez de noapte, într-o țară necunoscută, într-un oraș pe care îl văzusem pentru prima data cu câteva ore în urmă, nu pare foarte mult. Asta dacă nu cumva alegi direcția opusă față de cea care îți trebuie, și mergi în plus alți 6 km îndepărtundu-te voit (și convins că mergi bine) de destinație.

Cu toate astea, a întreba e gratuit și cum din depărtare se vedeau farurile unei mașini am făcut un semn în încercarea de a opri mașina. Și pentru că norocul ne surâde, singura mașină pe care o văzusem în ultima oră, oprește. Soferul, un tip de culoare, pe numele lui James Yel’s G, se oferă să ne ajute. Nu doar că ne ia cu mașina, ba chiar se abate de la traseul pe care îl avea doar pentru a ne duce pe noi.

James

Cu James

Sunt curios, câți dintre cei de acasă sunt în stare de așa ceva pentru un străin ?

După o zi plină, am ajuns și ‘acasă’. Seara/noaptea s-a încheiat fără alte evenimente.

[Urmează…]