Pocăiții lor

 

Acum câteva zile stăteam într-un mall, în încercarea de a găsi un nou apartament, folosindu-mă de conexiunea la net (foarte bună, de altfel) a unei bănci. Evident că încercările mele de a comunica, cu cei ale căror anunțuri de închiriere le consideram interesante, au fost sortite eșecului încă la de la prima încercare.

• Bună ziua, vorbiți engleză ?
• Ne! și sunetul care mă anunța că discuția a fost încheiată prin apăsarea butonului roșu se auzea fără pic de menajamente.

Despre cum să ajungi “stewardeză” (2)

Și primele impresii

Așa cum era și normal, mai încerc o dată. Se spune că a 3-a oară e cu noroc și a fost⁶, am fost la un alt interviu. De data asta culoarea este albastru deschis, o companie legată de Dublin. Organizarea a fost chiar mai bună decât a vecinilor îmbrăcați în roz. Am fost fix 42 de persoane. Ni s-a dat un test de limba engleză. Un fel de lucrare de control în clasa a 5-a. De completat câteva cuvinte și de ales alte câteva timpuri verbale. După ce am dat testul, ne-au lasat să așteptăm într-o sală amenajată pentru noi, cu mese, cu scaune. Știu că nu pare extraordinar, dar comparativ cu primul interviu, undeva aici se vede civilizația. Am așteptat cam o oră, o oră jumătate pâna la primul semn din partea celor care ne intervievau. Au venit în mijlocul nostru și au strigat 7 sau 8 nume, de pe o foaie. Au dispărut împreună cu persoanele nominalizate, în sala în care am dat testul. Mă gândeam că mi-aș dori să fi fost și eu strigat⁷. Eram ofticat, eram invidios pe cei care stăteau de vorbă, într-un al 2-lea pas, cu intervievatorii. Mă întrebam de ce mai aștept. Întrebările nu au durat mult. Cei 7 (sau 8) au ieșit din sală val-vârtej și s-au năpustit către ieșire. Am reușit să aud o conversație între o ea și cineva de la masa de lângă mine: “Cum se poate, am studiat engleză atâția ani, am făcut litere engelză-franceză. Succes fată”. Încep să înțeleg ce s-a întâmplat și îmi este confirmat în următoare minute. Cei doi intervievatori revin în mijlocul nostru. Un bătrânel simpatic, un pic grăsuț, cu părul alb și o doamnă brunetă, undeva la 40 de ani, cu o privire dură și un accent care îi transformă engleza într-o limbă necunoscută pentru mine. Mă întreb cu cine o să am norocul să stau de vorbă, de vreme ce ne-au împărțit între ei. Am stat de vorbă cu bătrânul grizonat. Am început să îi povestesc despre CV-ul meu, înainte să mă întrebe ceva, așa că atunci când a venit rândul lui să întrebe ceva, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă relochez. I-am raspuns că da⁸. L-am întrebat dacă a mai fost în România, și cum i se pare, în încercarea de a-mi demostra cunoștinele pe care le am raportat la limba vorbită, cândva, de Mark Twain.

Despre cum să ajungi “stewardeză” (1)

Și primele impresii

Știu că probabil ăsta e visul multora care din când în când mai călătoresc cu avionul și poate din când în când și visul celor care nu călătoresc cu avionul sau nici nu au să facă asta vreodată. Din fericire, pentru mine și pentru poate pentru unii dintre voi care citiți și ați vrea să încercați o carieră în mult visatul domeniu al aviației, a fi însoțitor de zbor nu s-a numărat¹ printre visele mele.

Ideea mi-a venit acum câteva luni, pe vremea când lucram la Alaska ^A, alături de PRIETENII mei, Simina și Matei  (Știu că e o adăugire inutilă pentru mulți dintre cei care citiți, dar am simțit că trebuie să scriu asta). Întâmplarea a făcut ca, birourile noastre să fie în aceeași clădire, ba chiar la același etaj, cu ale unei companii aeriene. În fiecare zi, ne intersectam , pe scări, în lift, pe holurile clădirii sau în parcare. I-am tot analizat o perioadă, pe vecinii noștri îmbrăcați în uniforme de culoare roz. Atât ele (nr. fetele) cât și ei (nr. băieții), păreau fericiți cu ceea ce fac. Zâmbeau tot timpul, râdeau tot timpul. Aveau șoferi, care îi așteptam în față clădirii pentru a-i duce la aeroport, chiar dacă aeroportul era, realmente peste stradă. Încă sunt sigur că ar fi mai ușor dacă ar traversa pasarela, decât să facă așa cum zice Simina, “un tur de DN”. Cu timpul am început să intru în vorbă cu ei; din câte ziceau, totul e perfect.  Am totuși, o grămadă de cunoștințe, în lista de facebook, care lucrează pentru companii aeriene din Orient. Așa că, vrând-nevrând, am tot văzut check-in-uri: azi la New York, mâine la Tokyo, poimâine la Paris și tot așa. Parisul l-am văzut și eu deja, cu mai multe ocazii, dar restul îmi sunau² imposibil de atins așa că am început și eu să cred că vecinii nostril au o viață minunată. Aproape că îi invidiam. “Să te plimbi prin toată lumea și să faci și atâția bani?!” mi-am zis eu și după câteva săptămâni de la gândul ăsta, îmi pregăteam deja costumul pentru primul interviu. Îmi aduc aminte cum îi spuneam doamnei simpatice de la xerox-ul unde mi-am printat CV-ul: “Cine știe, poate scap de orașul ăsta, și așa e prea aglomerat și nu mi-a plăcut decât înainte să-l văd”.

“Să fie într-un ceas bun!”³ mi-a spus ea și mi-a zâmbit.

O noapte cu tiganii lituanieni

E, uite cum am mai trăit una de povestit. Acum câteva seri am petrecut. Am petrecut cu o familie de țigani. Ce, cum ?! Da, ca să vezi, îi au și ei pe ai lor. Inevitabil, am făcut comparația cu ai noștri. Dar inevitabilul* e mai palpitant dacă vine la sfârșit, așa că vă las să vă faceți, care cum poate câte o părere.

Am aflat în jurul orei 17 că o să avem musafiri. În (deja) clasicul stil lituanian: O să avem musafiri pe la ora 18, dacă nu te superi. Eu, băiat cu caracter, fire sociabilă și pe deasupra însetat de cunoaștere, ce-mi zic mie și vecinei mele de apartament: „ Cum să mă supăr, abia aștept să-i cunosc.”

Conversația continuă după cum urmează:

• Dar cine sunt, câți, cum de ce ?
• Cel mai bun prieten al tatălui meu.
• Păi asta e bine, și ce trebuie să facem ? Doar ce am ajuns, zi-mi dacă vrei să cobor să iau ceva bere sau orice altceva, că dacă nu, mă schimb în hainele de acasă.
• Nu, nu e nevoie de nimic.
• …
• El, o să vină cu soția lui.
• Perfect, merg să mă schimb.
• Dar știi, trebuie să îți spun ceva.
• Ce e ? întreb eu în timp ce îmi trag tricoul pe mine.
• Știi, ei sunt țigani. Zice ea cu o vocea un pic ștearsă, aproape șoptită.
• Ei și ? Care-i treaba ? zic eu râzând.
• Stai liniștit, sunt de treabă, nu sunt ca restu’.

Un Crăciun în Lituania

Anul ăsta (2015) a fost primul (şi singurul) Crăciun pe care l-am sărbători departe de „ACASĂ”. Lăsând sentimentele de dor de-o parte, experienţa în sine a fost una cel puţin interesantă.

Am petrecut Crăciunul alături de familia Mariei, colega mea:

Am dormit în casa bunicilor ei, am împodobit bradul împreună, am mâncat la aceeaşi masă, am râs, am povestit*, etc.

 

 

* în engleză, lituaniană, câteva cuvinte în germană/rusă şi evident merci-ul franţuzesc.

Care a fost prima impresie sau morală ?